crize de toamna(1)

Numar firele de praf care se vad atunci cand imi bate soarele in camera. si sunt atat de multe incat, instinctiv, imi acopar gura si nasul si ies din incapere. Sau doar trag jaluzelele. Uite asa ele dispar si ma cred din nou in siguranta, in micul meu Univers. Cum poate Universul sa fie mic? Cum poate marea sa ma calmeze si sa ma darame, asa cum nimeni nu o face? Mi-e dor de mare, atat de dor incat simt cum ma doare. M-am saturat de oameni. M-am saturat de mine, iar eu 'sunt' doar prin ceilalti. Asa cum exist prin mare. Asa cum fiecare por urla, fiecare neuron cauta o cale de scapare, iar mainile imi tremura necontenit. Toata fiinta mea tanjeste dupa mare, dupa imensitatea, paradoxul si linistea ei obositoare. Simt ca am adunat in mine "existenta sutelor de ani", ma simt grea, ironica, ascunsa si atat de previzibila. Obosita, nervoasa, plictisita. As vrea sa ma inec in mare, sa simt valurile si sa aud urletul apei. Sa incerc sa respir si sa nu pot, sa simt o greutate uriasa care imi apasa sternul, sa ma ambitionez si sa pot. Sau sa renunt si sa pipai linistea, Marea